Pădurea Ulmilor – Al. Macedonski

0
140

Călărașul o luase spre Tărgoviste, că-și isprăvise schimbul și venise rândul slujbei.
Era dis-de-dimineață. Zorile abia se iveau si răcoarea îl infiora sub pânza tunicei.Vioiciunea aerului îi brobonase pielea pe piept si pe brațe. Iși puse calul in trap. Dar un gând îl răpi și un zîmbet trufaș ce i se agăță de vîrfurile mici ale mustăților îl mâji pe buze. Nu-i mai era frig. O flacără îl înfășură ca pe o manta. Obrajii lui vîlvorară. Tinerețea sănătatea și puterea ce erau intr-însul îi suflară in inima o vijelie. Gândul ce-l furase era al fetei de la bordeiul din Pădurea Ulmilor, pe unde avea să treacă curând; era al zânei codrului cu cosiță galbenă, cu ochi de aglică. Și nu o dată o văzuse el. Că de multe ori treiera el pădurea cu calul.  Și de mai multe ori , chipul alb, genele crețe, gurița boboc de răsură, mijlocul tras prin inel, îi sclipiseră prin minte.

Fata de frumoasă era frumoasă, n-aveai ce zice, dar vezi că nici pupăza, nici cucul n-o spurcase, fiindcă se ferea șireata să iasă afară pe nemâncate. Acum însă tot a veche nu o să mai fie, că cucul cântă imprejurul și înaintea lui, iar ăl flăcău, nu le-a auzit până aci glasul așa de cu noapte. Doar-doar de o însemna asta ceva. Doar de o fi ieșit Ruxanda din bordei cu inima goală, – și ce o fi scris, – dacă o fi fost, dar de data asta poate s-o întâmpla.

Și tot așa gândindu-se voinicul iși infigea pintenii în cal, sabia îi zornăia pe coapse, calul o luă la fugă, își marea trapul și îl schimba in goană, ridica nori de praf pe care soarele ce răsărea îi sufla cu aur.

Pădurea Ulmilor la urmă se arăta și ea, vestita pădure a ciocoiului din București, cea care se intindea in drumul Târgoviștei pe o lungime de o jumătate de poștă, cea in care cântă mierla și cinflorul, în care curg pâraie albe ca laptele, iar unde iarba e de smarald și frunzele de matostat. Co toate astea, verde și tainică, mângâioasă ca un basm, cu bordeiul ei din rariștea cea mare, cu fața ei cu ochi de aglică, – ea nu este crescută, pe locul unde se află, pentru ciocoiul din București, care de bogat ce este, nici n-o știe, nici n-a văzut-o, Dumnezeu să-i de-a zile că de bun la suflet, e bun și mai e și Român de viță, de la descălecătoare ori mai înainte de descălecătoare…

Călarașul când o ajunse își domoli cârlanul împăciuit de liniștea dimprejur. Susurarea frunzelor, șoaptele apelor, cântecele de păsări în loc s-o turbure, părea c-o opresc. Copacii nu erau groși dar deși, iar pe sub ei și printre ei nu se zărea decât o adâncime albastră și verde.

Reclama

Frunzele de an, căzute și moarte, cu fața samanie, ruginite, așterneau pe sub creci un covor fremătător. Ici-colo, ierburi și flori, lăstari îl spărgeau, își făceau loc printr-însul către lumina primăverii. Gândacii zbârnăiau și zburau. Oști de furnici mișunau grăbite, adunau din vreme, hrană pentru iarnă, banii cei albi pentru zilele cele negre. Boii lui Dumnezeu pe trunchiurile cele mai vechi, urcau printre mușchi și când se opreau unul lângă altul, se înșirau ca niște boabe de mărgean roșu ori se grămădeau la un loc.

Flăcăul se gândea atunci la câte nu i le-ar aduce zânei lui de la târg, dacă…, dacă așa și alminteri…  și inima incepea iar să-i bată, dogoreala să-i aprindă obrajii și calul să se pornească iar pe fugă cu pintenii infipți in el și de-a lungul coastelor cu neastâmpărul pulpelor vânjoase ce-l grăbeau si cel izbeau, mereu mai nemilostive, mai năprasnice.

Copacii se năluceau repede pe dinaintea călărețului, calul gâfâia, se poticnise de două ori, amenința să nu-l mai ducă. Dar iată că rariștea se deschidea și bordeiul mare și inalt ieșea dintre frunze pe pajiștea lui verde, ca un bordel din vremea de demult, unde veneau să poposească vânătorii domnești, dragi ca niște Feți-Frumoși.

De obicei patruzeci-cincizeci de căruțe îl înconjurau, că acolo se opreau țiganii, ăi de mergeau la Târgoviște, ori ăi de se intorceau. Dar acum, preajma lui era pustie. Radu descalecă și intră inăuntru. Unchiașul și mătușa “pe semne că așa fusese scris”, se duseră la sat după merinde, nu se vedeau nicăieri. Fata prinsă de friguri, ațipi pe niște velințe. Sânii ei mici ca două portocale se mișcau sub cămașa din borangic. Aiurea din somn. I se părea că de cu noapte o spurcase pupăza și că un zmeu cu chip de voinic o incleștase in brațe, o mânca cu buzele. Și in visul ei se lupta cu năluca, chinul aprig și dulce creștea, dar ea nu se mai împotrivea. Împrejurul ei ulmi cântau o doină duioasă, izma creață si leușteanul, de pe fântâna care se afla cimbrul înflorit, o îmbătau de miresme.

Când călărașul ieși din bordei, soarele lumina de amiază. Zâmbetul ce i se agața de mustăți era parcă și mai trufaș, dar o dulceață nespusă îi inecă ochii și încălecă si se duse .

Alexandru Macedonski – Pădurea Ulmilor
Opere, volumul VI

Reclama