Pădurea – Ion Horea

0
41
pădurea, Ion Horea, Povestire
Imagine de Johannes Plenio de la Pixabay
Reclamă

Ceea ce răsare în amintire este marginea pădurii. Pământurile care duc până la poala ei. Crângurile ce o însoțesc. Cerul care coboară până pe coroanele ei.
Făpturile care caută spre luminișuri.

O pădure este nemărginirea mărginită, in inima căreia dacă te pierzi, cauţi la drumul soarelui ori la poziţia stelelor. Sentimentul păduriii este una eu sentimentul cosmic și stăruie, inepuizabil, tăinuit si ciudat, o viaţă.

Ştiinţa ei nu este eu nimic mai prejos decât astronomia. Câte nebuloase în inelele ei nevăzute! și constelațiile care o duc din luncile râurilor până la prăpăstiile munţilor, in căile de neocolit ale pământului.

Zodia ștejarului, a fagului, a bradului dar și a mesteacănului, a plopului ori a salciei, sunt istoriile fiecăruia și sufletul neamurilor care li se închină pe fața pământului.

În pădure intri ca într-un oraș. Ești stăpânit dintr-odată de sentimentul că ești prins în legile severe ale vieții, de cunoașterea și de neincălcarea care ține dreptul tău la libertate. 

Reclama

Sufletul pădurii, cel de uimire și de mister, de legare universală și de dezlănțuire vitală, este născatorul marilor catedrale nordice și al neodihnitului spirit romantic.

 Ori măcar însoțirea, metafora. Împreunările unghiulare de arcuri, organizarea spațiului și ruperea lui, fiorul muzical, ale pădurii sunt: 

Sufletul nostru vine dinspre păduri. Este locul iubirii și al visării, este spațiul de viață de refugiu și de rezistență al neamului romănesc.

Eminescu este poetul pădurii:

 “- Unde ești copilărie cu pădurea ta cu tot?”

 “- Vino-n codru, la izvorul…”

“- Codrule, codruțule, ce mai faci drăguțule?”

“- Ce te legeni codrule, fără ploaie, fără vânt cu crengile la pământ?”

“- Numa-n zarea depărtată sună codrul de ștejari”

Toată iubirea și toată istoria noastră sunt ale pădurii, ale codrului și starea această de permanentă comunicare mă întoarce la pâlcurile de păduri care stau martore în marginea Câmpiei Transilvane. La dunga dealului unde sfârșesc.
La dealul pădurii.

Un om nu se naște în univers. Universul se naște în el, treptat prin cunoaștere. Un om șe naște într-un loc anume, într-o câmpie ori între dealuri, într-o stare deschisă ori între hotare de zări. Iată un loc unde se poate ivi sufletul unui om.
Un sat așezat între alte sate nevăzute. De dincolo de dealuri.

Și fiecare deal, din fiecare parte, poartă numele satului de dincolo… Dealul Berghiei, Coasta Oroiului, Dealul Căpușului, Coasta Vaideiului.
Din marginile lor cobori în alte lumi.

Pe două din aceste dealuri pot să fie două păduri, care sunt două lumi aparte. O mitologie a locului nescrisă, trăită de copilăria fiecăruia, pomenită doar în amintirea și legarea rândurilor de oameni, se naște dintre aceste două dealuri. O țară este suma acestor mitologii și iubiri ale pământului.

Pădurea de la o margine la alta, leagă nemarginile spiritului, poveștile și cântecul locurilor, acest adevăr îl purtăm în suflet și îl vorbim frumos pe deasupra tuturor învățăturilor geografiei și legilor vieții :
– pădurea, codru, crâng, poiană, poală, ariniș, stejăriș, făget, brădet și iarăși :

“peste vărfuri trece lună, codru-și bate frunza lin” și iarăși ” la mijloc de codru des “, – .

Așa răsar din ascunzișuri, ochii sălbăticiunilor și peste râuri arcuiri de poduri și la gura sobei pâlpâirile și trunchiurile care vin să țină pe umerii lor zidirile cele mai semețe.

Pădurile se întorc, vrând-nevrând, în locurile de unde au fost alungate. Lecția timpului peste care nu se poate trece.

Reclama