Spune-mi suflete, mai poţi,
Să fii călcat in picioare
Să iei palme de la toţi,
Dar să-i minţi că nu te doare?
Să-ţi înghiţi în sec necazul
Să-i simţi gustul amărui
Să-ţi ştergi, obosit, obrazul
Ai spune multe… Dar cui?
Zi de zi, pui o mască,
Să nu pari nici slab, nici bleg,
Toţi privesc cu gură-cască,
Dar puţini te inţeleg.
Citește și: Săraci, dar fericiți – Andreea Văduva
Unii, chiar te invidiază,
Pentru zămbetu-ţi senin,
De-ar şti ei căt te trădează,
Ochiul, de lacrime plin…
Suşotesc c-ai fi de piatră,
Că nu ştii cum e să pici,
Dar niciunul nu-şi îndreaptă,
Privirea spre cicatrici…
Cicatrici… care cu timpul,
Devin simple amintiri,
Timpul îşi cerne nisipul,
Peste oameni şi iubiri.
Mulţi spun că nu cunoşti viaţa,
Că nu te-au văzut plângănd.
Cum să vadă, cănd tu, faţa,
Ți-o ascunzi sub mască… Când?
Autor: Andreea Văduva
