Poezii despre pădure

M-am dus la pădure. Ce dor îmi era.
M-a-ntâmpinat cu vuiet și miros de rășină.
Ce scoarță rece, dură, ai tu pădurea mea,
La poale, ce-ntuneric! Pe frunte, ce lumină!

Stând lângă valu-ți negru, oprit enorm în șes,
Sunt ca un ram pe care l-a risipit furtuna
Împlântă-mă pădure la mijlocul tău des,
Să cresc din stânca aspră, să fiu cu tine una.

În miez de codri, unde un pâlc de fagi se roagă,
E un știubei cu apă, pitit într-o viroagă:
O scorbură-ngropată în huma care crapă
Deschide-n oibul văii un ochi curat de apă

Ce-n bulbul lui culege și suge spre lumină
Izvoarele pierdute adânc în stânci și tină.
O salcie sucită se îndoaie ca o iasmă
Pe apa visătoare cu miros de aghiasmă

Emoția culcată pe râu tremura
când tăietorii de lemne-n pădure
iși retezau trupurile
ca pe niște plopi îndurerați.
El le ciopleau și le puneau în stivă
mânjiți de soarele care curgea din ele
gâlgâitor ca o inimă a pământului
căreia o iubire nemaipomenită i-a dat vrană.

- Poți incepe!...
Frunza vocea și-o ridică peste munte.
Zece mii de catredale au pornit glasul lor
Și pădurile-n picioare, dedesubtul zării crunte,
Iau din piscuri și adâncuri, parte geamănă la cor.

Ca să fie dulce însă axionul de-ncercare
Păsările bat în cobze, în cimbale și viori.
Ca pe o catifea conturul albelor margăritare,
Le rămâne-n murmur murmur ghiersul singuratic uneori.

Peste chipul meu, salcâmii galbeni
Își revarsă ploaia de regrete:
În pădurea destrămată-a Bonaparților,
Îmi rotesc privirile încete.

Ciripit de sărutări se-aude
Prin poiene ca un tainic cor.
Flăcări de îmbrățișări se-nalță:
E și-aicea fericire, dar e-a lor.

Ne-au tot tăiat pădurea
cu brazi securi străine
de se topea securea
în trunchiuri, de rușine
că ne tăia pădurea

Pădurea ne-o tăiară
sub tutelare firme
aduse din afară.
Ah, cum oftau firme
tulpini ieșind din țară

Frumoasă ești pădurea mea,
Când umbra-i încă rară
Și printre crengi adie-abia
Un vânt de primăvară...

Când de subt frunze moarte ies
În umbră viorele,
Iar eu străbat hugeacul des
Cu gândurile mele...