Licuța Pântia

Râde-n hohote prostia
Atăt ziua cât și noaptea,
Că-i prea lesne confundată,
Cu suprema bunătatea!

Bunătatea, însă plânge
Și își caut-al ei rost:
De ce omul bun la suflet,
E catalogat drept prost ???

Am să m-ascund de toate pentru-o vreme,
Vreau liniştea să-mi cânte la ferești,
Am obosit s-alerg printre dileme
Și să înfrunt orgolii omeneşti!

Am să privesc la lună şi la stele
Şi-am să vorbesc mai mult cu Dumnezeu,
Căci El mi-a fost toiag în vremuri grele
Şi m-a iertat, când nu-mi iertam nici eu.

Să știi să dai, să poţi să ceri,
Să-nveţi din ce ai greşit ieri,
Să te ridici de ai căzut,
Să nu renunţi de te-a durut,

Să ierţi, dar totuși să ţii minte
Să-ţi fie spre învăţăminte,
Să crezi în tine, chiar de toţi
Te vor opri spunând 'Nu Poţi!,

Unii vor iubire, alții vor putere,
Unii doar un umăr pentru-o mângâiere,
Unii casă mare şi maşină nouă,
Alții doar o umbră unde să nu-i plouă,

Unii să audă, alții să vorbească,
Unii doar o clipă cerul să privească,
Unii o moşie mare şi bogată,
Uni-ar vrea o mamă, alți-ar vrea un tată,