Adrian Păunescu

Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aș pleca nebun pe mare.

Cu un sac întreg de lut
Și-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mâinii mele.

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Ca două fragede fierbinţi statui
Să fim întîia clasica pereche
A omenirii noi ce încă nu-i.

Să ne iubim cît ne întreabă valul
Ce e cu noi, ce sîntem şi ce vrem
Noi să-i răspundem cufundaţi cu malul
Ceva-ntre rugăciune şi blestem.

Cu tine viaţa mea se luminează,
Cu tine hotărăsc a obosi,
Cu tine urc astenic spre amiază
Şi mă sfârşesc în fiecare zi.

Cu tine e-mpăcare şi e luptă,
Cu tine este tot şi e nimic,
Cu tine-mi înfloreşte lancea ruptă,
Cu tine sunt şi mare, sunt şi mic.

Vânatul are ochii vineți, vânatul nălucește-n tufe,
să fie nor cei înconjoară fuga și scripătul? Pornim,
încep toate aceste boturi să caute și să răsufle,
vânatul are sânge iute și înțelege că pornim.

Și se ascunde, iată-l, Doamne, în față, tot mereu în față
prin faldurile-nrourate norocul e cât poate fi,
o clipă învelișul fugii în două laturi se dezgheață
și ochii vineți se arată, din două negre scăfârlii.