Poezii

Se trăieşte, se iubeşte şi se moare,
Într-o cuşcă inundată de minciuni.
Fiecare stă la pândă şi nu are
Timp să aleagă dintre javre pe cei buni.

Adevărul rătăceşte prin ziare,
Disperarea se hrăneşte cu tăceri,
Mai aproape de-ntuneric sau de soare,
Câte-o pâine pentru cină cui să ceri?

Nu-mi place să vorbesc în limbi străine
Eu sunt un Vultur, nu sunt papagal
Privighetoarea cântă pentru sine
Un singur cântec, dar e magistral.

De ce-aş vorbi engleză sau germană
Sau graiul rus, francez sau spaniol?
Când limba mea-i balsam de pus pe rană
Izvor de apă vie, nu nămol.

Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aș pleca nebun pe mare.

Cu un sac întreg de lut
Și-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mâinii mele.

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Ca două fragede fierbinţi statui
Să fim întîia clasica pereche
A omenirii noi ce încă nu-i.

Să ne iubim cît ne întreabă valul
Ce e cu noi, ce sîntem şi ce vrem
Noi să-i răspundem cufundaţi cu malul
Ceva-ntre rugăciune şi blestem.

El cântă pe ţărm. Perfida,
unda mării s-alintă.
Ea zicea: Mă simt silfidă,
prinde-mă - şi sunt a ta...
Marea chicotea: - Ha! Ha!...
Şi-a sărit în apă fata.
Unda mării , înspumată,
doar atâta aşteptă.
Ca pe-o floare-n vânt o poartă
valul viu şi apa moartă.

Să mă nasc a vrut destinul,
Viaţa? Să fiu luptător,
Iar prin labirintul sorţii.
Să mă plimb în cărucior.

Să învăţ din toate-acestea,
Zâmbitor, să dau din roţi,
Fiindcă Dumnezeu Făcut-a,
Lumea asta pentru toţi.

Înțelepciune este să respiri uşor,
şi după lacrimi să zâmbeşti,
petalele ce cad din trandafiri
şi nu s-aud când mor, să le iubeşti.

Priveşte pomii drepţi din bătătură 
ei caută totdeauna către cer,
şi-n ruga lor cea verde parcă cer
mai multă ploaie, mai puţină ură.

Ia priviţi, priviţi, priviţi!
La cei săraci, necăjiţi,
De neajunsuri "mânjiţi",
Cât sunt ei de fericiti...

Ia priviţi, priviţi, priviţi!
De ce-aveţi fiți mulţumiţi,
Luaţi o pâine...împărțiți,
Întindeţi mâna, zâmbiţi!

Nu știu ce mi-e dat să fiu
Nici nu știu cât voi fi viu,
Dar pe unde am trecut,
Floare a crescut,din lut,
Floare cu miros de jaleș,
Să se uite lumea galeș,
Cu miros de busuioc,
Ca să stea lumea pe loc,
Să privească, să nu plece,
Și să nu poată petrece,

După-atăta frig şi ceaţă
lar s-arată soarele.
De-acum nu ne mai ingheață
Nasul şi picioarele!

Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,
Timpul cald s-apropie.
Primăvăra asta totuşi
Nu-i decăt o copie.

M-am dus la pădure. Ce dor îmi era.
M-a-ntâmpinat cu vuiet și miros de rășină.
Ce scoarță rece, dură, ai tu pădurea mea,
La poale, ce-ntuneric! Pe frunte, ce lumină!

Stând lângă valu-ți negru, oprit enorm în șes,
Sunt ca un ram pe care l-a risipit furtuna
Împlântă-mă pădure la mijlocul tău des,
Să cresc din stânca aspră, să fiu cu tine una.

O țară am, îi spun acasă,
Ca ea nu-i alta mai frumoasă.
Mi-e dor, în fiecare zi,
De munţi, de mare, de câmpii.

Mi-e dor de casa de pe culme,
Ascunsă între păduri, de lume,
De pita făcută-n cuptor, afară,
De tot, de mirosul acela de ţară.

Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.

Învaţă de la pietre cât trebuie spui,
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniștit să treci,

Cu tine viaţa mea se luminează,
Cu tine hotărăsc a obosi,
Cu tine urc astenic spre amiază
Şi mă sfârşesc în fiecare zi.

Cu tine e-mpăcare şi e luptă,
Cu tine este tot şi e nimic,
Cu tine-mi înfloreşte lancea ruptă,
Cu tine sunt şi mare, sunt şi mic.

Spune-mi suflete, mai poţi,
Să fii călcat in picioare?
Să iei palme de la toţi,
Dar să-i minţi că nu te doare?

Să-ţi înghiţi în sec necazul
Să-i simţi gustul amărui
Să-ţi ştergi, obosit, obrazul
Ai spune multe... Dar cui?

De ce mai prins in pumnul tău ,
Copil frumos, tu nu știi oare
Că-s mic și eu și m-a doare
De ce m-a strângi așa de rău

Copil ca tine sunt și eu,
Și-mi place sa m-a joc și mie ,
Și milă trebuie să-ți fie
De spaima și de plânsul meu!

Rob Codru cum te suferi supus
și vânzării dat singurel sub lună
O, frăție, de-am fi împreună
pe muntele Daciei în lumina de sus !

Săgetătorul te-a fulgerat,
Capricornul te-a sfâșiat
O, Codrule tată, amărât mai ești!
împilatule, ce morți tânguiești?

Râde-n hohote prostia
Atăt ziua cât și noaptea,
Că-i prea lesne confundată,
Cu suprema bunătatea!

Bunătatea, însă plânge
Și își caut-al ei rost:
De ce omul bun la suflet,
E catalogat drept prost ???

Nu e târziu nicicând să crezi in tine.
Nu e târziu s-o iei de la-nceput.
Nu e târziu să faci, de poți, un bine.
Nu e târziu să pari că-ai renăscut.

Nu e târziu să-ncepi să ai speranțe
Nu e târziu să nu te abați din drum:
Nu e târziu să mângâi cutezanțe.
Nu e târziu să fii alt om acum.

Cărți fără pleoape mângăieri impare
arcane ale marilor refugii
ochi a lui Scipio rostogolit în praf
nici o precizie nu mai jignește
rigoarea de profet a umezelii

la pragul sacrlegiului argila
invidiindu-și lacătele suple
își caută complicității și spasme

Când sufletul ţi-e plin de jale,
Si simţi în piept tradare.
Să ştii că minţile ce-s goale,
Vor răsuna mai tare.

De eşti om slab te vei gândi,
Mereu la răzbunare.
Dar cel deştept va izbândi,
Cu pace şi răbdare.

A urca pe trepte sus
Poate fi o întâmplare
Înțelepții au tot spus,
Omenia-i lucru mare

Și urcând să iei aminte
Nu uita să te saluți.
Drumul nu-i doar înainte,
Cad și cei mai încrezuți.

Atunci când treci printr-o durere
Sau la necaz mare ajungi
Când simți că nu mai ai putere
Să nu te pui jos; și să plângi!

Ascultă-mă te rog, pe mine
Rezolvă-'ntâi și treci peste necaz,
Apoi, poți plânge mult și bine
Zâmbind cu lacrimi pe obraz!

Avea bunica mea de toate:
Avea o prispă cu mușcate,
Avea fântână, pâine, sare,
Avea putere și răbdare.

Avea credință și iubire
Și-un dor nespus de nemurire,
Avea un cal la o căruță,
Și lapte bun de la văcuță.

Mă gândesc câteodată,
Ce e viața ce-o trăim.
Alergăm prin lumea toată,
Numai de trăit nu știm.

Câte-n viaţă nu se schimbă,
Poţi să fii dacă ţi-i dat.
Fericit într-o colibă,
Și plângând într-un palat.

Am să m-ascund de toate pentru-o vreme,
Vreau liniştea să-mi cânte la ferești,
Am obosit s-alerg printre dileme
Și să înfrunt orgolii omeneşti!

Am să privesc la lună şi la stele
Şi-am să vorbesc mai mult cu Dumnezeu,
Căci El mi-a fost toiag în vremuri grele
Şi m-a iertat, când nu-mi iertam nici eu.

Ne judecă cei dragi că suntem răi,
Că nu suntem la fel ca altădată,
Când ei, ca niște-adevărați călăi
Dădeau în noi și noi iertam, dar iată,
Că vine-o vreme că oricât am ierta
În suflet, rănile se-adună-n munți și sapă
Si-atunci când izvorăște lacrima
Sufletul trist, oftând, din ea se-adapă.

O bătrână cerșetoare,
Zi de zi umbla prin sat.
Cerea hrană de mâncare,
Sau ceva de îmbrăcat.

A ajuns și la o casă
Mare cu oameni bogaţi.
Cu piscină cu terasă
Dar păreau cam iritaţi.

Să știi să dai, să poţi să ceri,
Să-nveţi din ce ai greşit ieri,
Să te ridici de ai căzut,
Să nu renunţi de te-a durut,

Să ierţi, dar totuși să ţii minte
Să-ţi fie spre învăţăminte,
Să crezi în tine, chiar de toţi
Te vor opri spunând 'Nu Poţi!,

Azi noi românii vom sărbători ,,Unirea"!
Care unire fraților, că ne desbină Dragnea, Firea... ?
Parlamentarii cei cu pensii speciale,
Uniți cu cei ce ne fac catedrale!

Copii noștrii plâng prin orfelinate și spitale !
Cum poate azi să mai fie unit poporul?
Când niște hoți plătiți de noi 
Ne-au distrus viitorul !

M-a sunat aseară mama și mi-a zis că totu-i bine,
Are bani, are de toate, doar că-i este dor de mine…
M-a-ntrebat dacă-n străini viața este mai frumoasă,
Dacă nu mi-e dor de țară, dacă nu mai vin pe-acasă…

O lacrimă mai stăruie în zare
De parcă toamna plecă cu regret,
Când iarna pare mai nerăbdătoare
Să-şi pună voalul alb pe şevalet.

Unii vor iubire, alții vor putere,
Unii doar un umăr pentru-o mângâiere,
Unii casă mare şi maşină nouă,
Alții doar o umbră unde să nu-i plouă,

Unii să audă, alții să vorbească,
Unii doar o clipă cerul să privească,
Unii o moşie mare şi bogată,
Uni-ar vrea o mamă, alți-ar vrea un tată,

La o firmă în Mutterstadt
Doamne câte s-o schimbat.
Pâna acum vreo câțiva ani
La Renner s-o facut bani!

În miez de codri, unde un pâlc de fagi se roagă,
E un știubei cu apă, pitit într-o viroagă:
O scorbură-ngropată în huma care crapă
Deschide-n oibul văii un ochi curat de apă

Ce-n bulbul lui culege și suge spre lumină
Izvoarele pierdute adânc în stânci și tină.
O salcie sucită se îndoaie ca o iasmă
Pe apa visătoare cu miros de aghiasmă

Un "te iubesc" în plus
Nu strică niciodată,
Atunci când este spus
Din inimă curată.

Un dor care te leagă
De sufletul pereche
Îl porti o viată-ntreagă
Și stă oricând de veghe.

Au îngheţat pescarii pe Dunăre azi-noapte
parcă-i prăpădul lumii din ‘907
Agonizează veacul ca un profet nebun
ce sufletul şi-l vinde pe-o mână de tutun

Primim o veste proastă în fiecare zi
războaie fratricide şi molime-n copii
Se moare şi de foame, se moare şi de frig
la ţărmul Mării Moarte s-a prăbuşit un dig

Vezi luna-n cingătoarea
Aprinsei bolţi albastre,
Argintul ei tiveşte
Şi pragul casei noastre.

Retinele i-au înverzit azi dimineață
reni albaștri s-au aplecat să le bea apa
și să le pască
lichenii de soare astenic.

Niște geamuri opace,
niște luntrii răsturnate pe focuri,
niște urme de labe păroase
pe giulgiul ultimei lui tentative de fugă.

Emoția culcată pe râu tremura
când tăietorii de lemne-n pădure
iși retezau trupurile
ca pe niște plopi îndurerați.
El le ciopleau și le puneau în stivă
mânjiți de soarele care curgea din ele
gâlgâitor ca o inimă a pământului
căreia o iubire nemaipomenită i-a dat vrană.

- Poți incepe!...
Frunza vocea și-o ridică peste munte.
Zece mii de catredale au pornit glasul lor
Și pădurile-n picioare, dedesubtul zării crunte,
Iau din piscuri și adâncuri, parte geamănă la cor.

Ca să fie dulce însă axionul de-ncercare
Păsările bat în cobze, în cimbale și viori.
Ca pe o catifea conturul albelor margăritare,
Le rămâne-n murmur murmur ghiersul singuratic uneori.

Peste chipul meu, salcâmii galbeni
Își revarsă ploaia de regrete:
În pădurea destrămată-a Bonaparților,
Îmi rotesc privirile încete.

Ciripit de sărutări se-aude
Prin poiene ca un tainic cor.
Flăcări de îmbrățișări se-nalță:
E și-aicea fericire, dar e-a lor.

Vânatul are ochii vineți, vânatul nălucește-n tufe,
să fie nor cei înconjoară fuga și scripătul? Pornim,
încep toate aceste boturi să caute și să răsufle,
vânatul are sânge iute și înțelege că pornim.

Și se ascunde, iată-l, Doamne, în față, tot mereu în față
prin faldurile-nrourate norocul e cât poate fi,
o clipă învelișul fugii în două laturi se dezgheață
și ochii vineți se arată, din două negre scăfârlii.

Poemele munților cer nopți de vegheri,
Cerneală din lacrimi de lună,
Hârtie din cerul seninelor veri
Și pană din sunet de strună.

Poemele munților e greu să le scrii,
Plecat peste gânduri acasă,
Acolo-ntre codrii și-albastre stihii
Mi-i inima astăzi rămasă

Ne-au tot tăiat pădurea
cu brazi securi străine
de se topea securea
în trunchiuri, de rușine
că ne tăia pădurea

Pădurea ne-o tăiară
sub tutelare firme
aduse din afară.
Ah, cum oftau firme
tulpini ieșind din țară

Frumoasă ești pădurea mea,
Când umbra-i încă rară
Și printre crengi adie-abia
Un vânt de primăvară...

Când de subt frunze moarte ies
În umbră viorele,
Iar eu străbat hugeacul des
Cu gândurile mele...

Priveam fără de țintă-n sus Într-o sălbatică splendoare Vedeam Ceahlăul la apus, Departe-n zori albastre dus, Un uriaș cu fruntea-n soare, De pază țării noastre pus Și ca o taină călătoare, Un nor cu muntele vecin Plute-ntr-acest imens senin Și n-avea aripi să mai zboare !pl Și tot văzduhul era plin De căntece ciripitoare. Privirile de farmec bete Mi le-am întors către pământ Iar spicele jucau in vănt, Ca-n horă dup-un vesel cânt Copilele cu...

Poporul meu, te-am idealizat
Şi te-am privit printr-o lentilă roză
Dar ce văd astăzi nu-i adevărat
Psihologia s-a făcut...psihoză.

Ce Cantemir, Enescu sau Brâncuşi
Ce Eminescu, care Brâncoveanu
Mai bine rămâneam captivi la ruşi
Decât să ni se urce in cap ţiganu'.

Trec ereți tărcați. In ceruri lovite, de munți despicați, cu ape-ncrețite Ș-un rumîn lungit la foc de frunzare, din gînd rătăcit, inghioldit tresare: Pași, cînd tropotind, cînd foșnind încet... L-ar fi urmărind prin negrul brădet? Pietre-n rostogol pe poteca ruptă... În podmol, piept gol s-a gătit in luptă. Țîșnesc cerbi in fugă; orb și zburlatic chemare indrugă cocoșul sălbatic Scapără amnare, Frații l-au vîndut? Nu-i nici o scăpare ? Văile-au...

Prin codrii nepătrunși, spre culmi înzăpezite, spre zările ce-s numai taine și ispite, eu mă opresc o clipă-n drumu-mi, pentru tine, cucule, cucule, cucule !... Și cum te-ascult, sub aste vînturi grele, m-ascult parcă pe mine și pe tine, în zările copilăriei mele, cucule, cucule, cucule! ... Aron Cotruș