Jan Van Eyck inventatorul tehnicii picturii în ulei

0
55

Pictorul flamand Jan Van Eyck, născut în anul 1390 la Bruges, este creatorul școlii renascentiste de pictură din țările de Jos și totodată, inventatorul tehnicii picturii în ulei. 

Descoperită și îmbunătățită între anii 1410 și 1426, metoda s-a răspândit rapid în toată Europa. După moartea lui Van Eyck, artistul italian Vasari avea să facă celebră în întreaga lume această tehnică, considerată o admirabilă invenție care aduce mari facilități picturii.

Jan de Bruges, cum era numit Van Eyck, era un spirit curios, pasionat de chimie. Într-o zi a anului 1410, el și-a amestecat esențele de terebentină pentru a-și prepara culorile. 

Pictând ceva și expunând lucrarea la soare, a rămas uimit de strălucirea pe care o obținuse. În acel moment s-a hotărât să imbunătățească tehnica picturii.

După numeroase cercetări și încercări el a descoperit că uleiurile de in și cele de nucă se usucă mult mai rapid decât celelalte întrebuințate până atunci în pictură.

Reclama

Amestecându-le cu alte ingrediente, Van Eyck a obținut produsul pe care aveau să-l folosească mai apoi pictorii din întreaga lume timp de mai bine de cinci secole.

Ca multe alte descoperiri și invenția lui a fost la început contestată sub pretextul că uleiurile au fost folosite în pictură încă din antichitate. La fel s-a întâmplat și cu tehnica temperei, folosită în Italia, dar moștenită de la pictorii bizantini.

Italienii au perfecționat-o și astfel a ajuns să le fie atribuită lor, chiar dacă originea acesteia este cu totul alta. De-a lungul timpului pictura a fost considerată o bucătărie savantă, care amestecă uleiul cu apa și albușul de ou pentru a ajunge la un lac pe bază de ulei și rășini.

Alchimia și dezvoltarea industrei tincturilor, precum și progresul în distilarea esențelor și alcoolilor au permis îmbunătățirea formulelor la bază rămânând , însă, tot secretele de altădată ale pictorilor.

Descoperirea lui Van Eyck avea să marcheze începutul lungului drum al picturii în ulei, cea mai apreciată din toate timpurile. 

În anul 1425, Philippe cel Bun, duce la Bourgogne, cel mai puternic suveran al Europei acelor vremuri, l-a luat pe Van Eyck în serviciul său ca pictor și “valet de cameră“, acordându-i toate libertățile, drepturile onorurile și prerogativele statului său.

Instalat confortabil la Curte, Jan a beneficiat de scutire de impozite, avea un servitor și deținea un cal, semn aristrocratic în acea epocă. El avea să mijlocească, în anul 1426, căsătoria ducelui, văduv, de doi ani, cu infanta Isabela, fiica regelui Jean al Portugaliei.

Apogeul carierei sale a fost atins în anul 1432, când, reîntors la Bruges, și-a cumpărat o casă și a terminat de pictat “Altarul mielului mistic” început cu șase ani în urmă, împreună cu fratele său între timp decedat.

După succesul extraordinar de care s-a bucurat această lucrare bisericească, el a realizat primul său tablou de valoare, reprezentându-l pe Gilles Binochois, un reformator al muzicii.

Anul următor a pictat “Bărbatul cu turban“, presupus autoportret, cel mai vechi tablou păstrat, iar în scurt timp a finalizat “Portretul soților Arnolfini“, lucrare reprezentativă pentru opera sa. Tot el este autorul celebrei pânze “Omul cu tichie albastră“, care se află în patrimoniul Muzeului Național Brukenthal.

Grație succesului pe care l-a cunoscut, ducele i-a ridicat salariul de la 100 la 350 de livre. Dar Van Eyck nu s-a putut bucura prea mult de acest avantaj.

A murit în anul 1441, la Bruges, elogiat de cei care l-au considerat de pe atunci geniul lumii artistice, cel care a adus în pictură o noutate ce avea să fie perfecționată și menținută mult timp.

Reclama